din cărţi…filosofie, psihologie

presimţiri

O să vă povestesc, bunăoară, ideea care mă obsedează de mai mulţi ani şi pe care cred că o simt acum destul de bine conturată. V-o povestesc acum, pentru că precis că, atunci când o voi scrie, nu ştiu când, dumneavoastră o veţi găsi cu desăvârşire diferită şi veţi putea vedea cum a evoluat. Imaginaţi-vă un sat foarte mic unde trăieşte o femeie care are doi copii: un băiat de şaptesprezece ani şi o fată care n-a împlinit paisprezece. Le dă copiilor gustarea de dimineaţă şi pe faţă i se citeşte o adâncă îngrijorare. Copiii o întreabă ce-a păţit, şi ea le răspunde: “Nu ştiu, dar m-am trezit cu gândul că în satul asta o să se petreacă ceva foarte grav”.

Ei o iau peste picior, spun că sunt presimţiri de babă, se mai întâmplă. Băiatul pleacă să joace biliard şi, în clipa în care încearcă un carambol extrem de simplu, adversarul îi zice: “Mă prind pe un peso că dai greş”. Râd cu toţii, el râde, încearcă şi nu nimereşte. Îi plăteşte un peso, şi celălalt îl întreabă: “Dar ce-ai păţit, era doar o lovitură atât de uşoară?” Îi răspunde: “E drept, însă sunt încă impresionat de cuvintele pe care mi le-a spus mama azi-dimineaţă cum că în satul asta o să se petreacă ceva grav”. Râd cu toţii de el, iar cel care a câştigat un peso se întoarce acasă, unde maică-sa era cu o verişoară sau o nepoată, mă rog, ce rudă o fi fost. Fericit, tânărul spune: “Am câştigat peso-ul ăsta de la Damaso cum nu se poate mai uşor, fiindcă-i un prost”. “Şi de ce-i un prost?” Răspunde: “Măi să fie, fiindcă n-a fost în stare să nimerească un carambol foarte simplu, cu gândul la îngrijorarea maică-sii care s-a trezit azi cu presimţirea că în satul ăsta o să se petreacă ceva grav”.

Atunci, mama îi spune: “Nu lua în râs presimţirile bătrânilor, că uneori se adeveresc”. Ruda lor aude şi pleacă să cumpere carne. Îi zice măcelarului: “Dă-mi o livră de carne” şi, în vreme ce el se apucă să taie, ea mai spune: “Nu, pune-mi două, că se zice că la noi o să se petreacă ceva grav, şi-i mai bine să fim pregătiţi”. Măcelarul îi dă carne şi, când vine altă femeie să cumpere o livră de carne, o sfătuieşte: “Luaţi două, fiindcă tot vin oameni spunând că o să se petreacă în sat ceva grav şi se pregătesc cumpărând de toate”.

Atunci, femeia îi spune: “Am copii mulţi; mai bine da-mi patru livre”. Ia cele patru livre şi, ca să nu mai lungesc povestea, o să vă spun că într-o jumătate de oră măcelarul îşi termină stocul de carne, mai taie o vacă, vinde toată carnea, şi zvonul se răspândeşte. Vine clipa în care toţi sătenii aşteaptă să se întâmple ceva. Îşi lasă treburile baltă şi, pe neaşteptate, la ora două, se face cald ca de obicei. Cineva spune: “Vă daţi seama ce cald s-a făcut?” “Păi, în satul ăsta a fost mereu cald”. Atât de cald că în sat toţi lăutarii aveau instrumentele date cu catran şi cântau întodeauna la umbră pentru că, de stăteau la soare, se desfăceau în bucăţi. “Totuşi- spune un bărbat –niciodată n-a fost atât de cald la ora asta. Nu atât de cald ca acum.”Dintr-odată, în satul pustiu, în piaţa pustie, coboară din văzduh o pasăre, şi vestea se răspândeşte: “E o pasăre în piaţă”. Şi toată lumea vine înspăimântată să vadă pasărea.

“Dar, oameni buni, mereu au fost păsărele care se lasă din văzduh.” “Da, dar nicicând la ora asta.” Vine un moment în care încordarea e atât de mare pentru săteni încât toţi îşi doresc cu disperare să plece din sat, dar n-au curajul s-o facă. “Eu sunt un bărbat adevărat – strigă unul-, eu plec.” Îşi ia calabalâcul, copiii, animalele, urcă totul într-o căruţă şi o apucă pe uliţa cea mare, unde bieţii săteni stăteau şi se uitau la el. Până când spun şi ei: “Dacă ăsta se încumete să plece, plecăm şi noi” şi încep să părăsească de-a binele satul. Îşi iau lucrurile, animalele, tot. Iar unul dintre ultimii care părăsesc satul zice:”Să nu se abată nenorocirea peste ce-a mai rămas din casa noastră” şi atunci dă foc casei şi alţii le dau şi ei foc caselor lor. O rup la fugă, cuprinşi de o panică îngrozitoare, ca într-un exod la război, şi în mijlocul lor era femeia care avusese presimţirea, strigând:

“Am spus eu că o să se petreacă ceva foarte grav, şi mi-au zis că sunt nebună”.

 

 

Reclame

pâine

Principala noastră treabă nu este să vedem ce se zăreşte înceţoşat în depărtare, ci ceea ce ne stă clar la îndemână.

Cu câteva luni înainte de a vorbi la Yale, Sir William Osler traversase Atlanticul pe un pachebot mare, unde căpitanul, stând pe punte, putea apăsa un buton şi – gata! – activa un mecanism şi diferitele părţi ale vaporului erau imediat izolate unele faţă de celelalte – izolate în compartimente etanşe, în care nu putea să pătrundă apa. “Fiecare dintre voi”, le-a spus doctorul Osler studenţilor de la Yale, “este o structură mult mai minunată decât pachebotul şi este destinat unei călătorii mai lungi. Vă îndemn să învăţaţi să controlaţi maşinăria în aşa fel încât să trăiţi în <<compartimente etanşe de timp>>, acesta fiind modul cel mai bun de a vă asigura siguranţa voiajului. Urcaţi pe punte şi asiguraţi-vă că pereţii despărţitori principali sunt în stare de funcţionare. Atingeţi un buton şi auziţi, la fiecare nivel al vieţii, cum se închid uşile de fier, lăsând afară Trecutul – zilele moarte de ieri. Atingeţi alt buton şi izolaţi, printr-o cortină metalică, Viitorul – zilele, nenăscute încă, de mâine.

Astfel veţi fi în siguranţă – în siguranţă pe ziua de astăzi!…

Încărcătura zilei de mâine, adăugată celei de ieri şi dusă astăzi îl face şi pe cel mai puternic să se poticnească. Izolaţi viitorul la fel de etanş ca şi trecutul… Viitorul este astăzi… Nu există mâine. Ziua mântuirii omului este acum. Risipă de energie, tulburările mintale, îngijorarea însoţesc paşii celui neliniştit din cauza viitorului… Izolaţi apoi pereţii de la pupa şi de la prora şi pregătiţi-vă să cultivaţi obişnuinţa de a vă trăi viaţa în <<compartimente etanşe de timp>>.”

Voia oare doctorul Osler să spună că nu ar trebui să facem niciun efort pentru pregătirea zilei de mâine? Nu. Câtuşi de puţin. Sugera însă că modalitatea cea mai bună de a te pregăti pentru mâine este strădania, plină de inteligenţă şi de entuziasm, de a-ţi îndeplini  munca de astăzi. Numai aşa te poţi pregăti pentru viitor.

Sir William Osler i-a îndemnat pe studenţii de la Yale să-şi înceapă ziua cu rugăciunea lui Hristos: “Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.”

Ţineţi minte că rugăciunea cere numai pâinea pentru astăzi. Nu se plânge de pâinea cea veche, pe care am fost nevoiţi să o mâncăm ieri; şi nu spune: “O, Doamne, n-a prea plouat în ultima vremea şi s-ar putea să fie secetă la vară – şi-atunci, de unde o să am pâine la toamnă – sau, dacă îmi pierd slujba – o, Doamne, cum mai fac atunci rost de pâine?”

grains

 

Nu, rugăciunea ne învaţă să cerem numai pâinea pentru astăzi. Pâinea de astăzi este singurul fel de pâine pe care îl putem mânca.

 

cum să ne purtăm cu

Personalităţile anxioaseanxietycartoonnourlforweb450px
Recomandabil

  • să le inspiraţi încredere
  • să le ajutaţi să relativizeze
  • să practicaţi umor binevoitor

Nerecomandabil

  • să vă lăsaţi subjugaţi
  • să le luaţi prin surprindere
  • să le împărtăşiţi propriile voastre nelinişti

980xPersonalităţile paranoice
Recomandabil

  • să vă exprimaţi limpede motivele şi intenţiile
  • să menţineţi un contact regulat
  • să faceţi referiri la legi şi la regulamente
  • să le lăsaţi unele mici victorii

downloadNerecomandabil

  • să renunţaţi la a lămuri neînţelegerile
  • să le atacaţi imaginea care o au despre sine
  • să comiteţi greşeli
  • să le bârfiţi
  • să discutaţi politică

Personalităţile obsesionale
Recomandabil

  • să le arătaţi că le apreciaţi simţul ordinii şi al rigorii
  • să le respectaţi nevoia de a aid359348-728px-cope-with-body-dysmorphic-disorder-step-5-version-4prevedea şi de a organiza totul
  • când merg prea departe, aduceţi-le critici precise şi motivate
  • să le arătaţi că sunteţi previzibil şi că se poate bizui pe voi
  • să le faceţi să descopere bucuriile destinderii
  • să le încredinţaţi sarcini pe măsură lor , în care “defectele” lor să fie tot atâtea calităţi

Nerecomandabil

  • să le ironizaţi pe tema maniilor lor
  • să va lăsaţi antrenat prea departe în sistemul lor
  • să le copleşiţi cu prea multă afecţiune, recunoştinţă sau cu daruri

Personalităţile narcisicenarcissistic-1024x692
Recomandabil

  • ori de câte ori este sinceră, arătaţi că o aprobaţi
  • să-i explicaţi reacţiile celorlalţi
  • să nu-i aduceţi critici decât când este absolut necesar şi atunci fiţi extrem de precişi
  • să va păstraţi discreţia asupra propriilor voastre reuşite şi privilegii

Nerecomandabil

  • să vă opuneţi sistematic
  • să nu fiţi atenţi la tentativele de manipulare
  • să-i faceţi vreodată o favoare pe care nu doriţi s-o reiteraţi.
  • să vă aşteptaţi la recunoştinţă

Personalităţile schizoidesssimage
Recomandabil:

  • să le respectăm nevoia de singurătate
  • să le observăm lumea interioară
  • să le apreciem calităţile ascunse

Nerecomandabil

  • să le cerem să manifeste emoţii puternice
  • să le obligăm la prea multă conversaţie
  • să le lăsăm să se izoleze complet

nu te stresa II

relaţii

02630cabe754cc230f82735b7aeed4e4Pentru mine, diferenţa dintre a fi singur şi a fi căsătorit e ca diferenţa dintre două forme de guvernare. Când eşti singur, eşti dictatorul propriei vieţi. Ai puteri depline. Dacă dai ordin să adormi pe canapea în mijlocul zilei, cu televizorul pornit, nimeni nu poate ridica vreo obiecţie! Când eşti însurat, lucrurile se schimbă: faci parte dintr-un mecanism complicat de luare a deciziilor. Ca să se întâmple ceva e nevoie de şedinţe, de comitete care să analizeze situaţia….
Şi asta în cazul în care căsnicia funcţionează!
Cred că de asta e aşa dureros divorţul: ai fost suspendat, şi nici măcar nu erai preşedinte!

job

01-475-1Există numeroase slujbe, meserii, moduri de a-ţi castiga pâinea. Fiecare persoană se duce la serviciu gândindu-se că se va descurca – ce e aşa de greu? Şi crede că munca este bine plătită. De fapt, singurul stimulent de care are nevoie cineva pentru a accepta o slujba este să-i arăţi una similară, unde are tot atâtea lucruri de făcut, dar salariul e mai prost. Atunci slujba lui devine automat una care “nu e rea deloc”. Asta ne şi dorim – o slujba care “nu e rea”. E tot ce ne trebuie ca să fim mulţumiţi. Unii oameni spun că au “o slujbă minunată”. Asta înseamnă că sunt plătiţi mult mai mult decât ar merita. Ăştia care-şi închipuie că au “o slujbă minunată” ar trebui să fie controlaţi de Fisc. La ei o să găsească cheia deficitului de încasări la buget.


f2400263f6dbe5ba888dd7c290304f57De ce ţin oamenii pe birou poze cu familia, întoarse cu faţa spre ei? Au tendinţa să uite că sunt căsătoriţi?
– OK, s-a făcut 5, e vremea să sparg uşa, să agăţ nişte fetiţe. O… Stai aşa! Ia uite la poza asta. Am nevastă şi trei copii. Uitasem. Cred că ar fi mai bine să mă duc acasă…


5370d1a24d036914252e1606db3aab40Cel mai greu lucru atunci când eşti clovn mi se pare faptul că ţi se spune foarte des “clovn”.
– Cine-i clovnul ăla?
– Eu nu lucrez cu clovnul ăla.
– L-ai angajat pe clovnul ăla?
– Tipul ăla e clovn!
Şi pe urmă… când îţi dai seama că vrei să te faci clovn?
Cred că te îmbraci la un moment dat cu nişte pantaloni atât de caraghioşi încât preferi să te faci clovn decât să-ţi pui alţii!


0fbf2cd6e44e71f964e34e6adaa686f6Paznicii din muzeele de artă au împiedicat vreodată un furt de tablouri? Adică, ce-o să facă? O să se ia de hoţ?
– Hei-Hei-Hei… unde crezi că pleci cu tabloul ăla de Cezanne?! Ia dă-l încoace…
Ce trebuie să facă omul ăsta? Primeşte cinci dolari pe oră ca să apere opere nepreţuite în valoare de milioane de dolari… Şi cu ce?! Are o uniformă cafenie şi un ziar. Asta-i tot!
Probabil hoţii se uită la el şi zic:
– Nu trebuie decât să trecem pe lângă scaunul ăla şi pe lângă termosul de cafea şi putem lua un Rembrandt.


viaţa infracţională

jerry-seinfeld-quotes-1-1N-am fost niciodată la închisoare. Dar mă gândesc mult la asta. Nu ştiu de ce. Mă gândesc cum mi-aş aranja celula. Câte flotări aş face.
Dat fiind că locuiesc singur, e cam acelaşi lucru. Pot spune că sunt la izolator.
Cum poţi să nu te gândeşti la închisoare când în fiecare seară vezi la televizor oameni care intră acolo? Vezi cum prind un terorist, un ciminal, un psihopat. Îi vezi pe toţi acoperindu-şi faţa cu geaca, ziarul sau pălăria.
Ce reputaţie vor să apere oamenii ăştia? Le e teamă că dacă sunt văzuţi n-o să aibă un nume bun? Aşteaptă o promovare în firmă? Le e teamă că se uită şeful la televizor?
Ar putea să zică:
– Asta nu e Johnson, de la vânzări? Cel care întreţine relaţiile cu persoanele fizice?! Nu cred că vrem asta… Cred că locul lui de fapt e la trierea corespondenţei!

politica II

Instituţiile politice şi sociale

1a7ac0271f8978953df47b74a7994452 O idee larg împărtăşită în zilele noastre este aceea ca instituţiile pot să remedieze defectele societăţilor, că progresul popoarelor rezultă din perfecţionarea constituţiilor şi a programelor de guvernare şi că schimbările sociale se operează prin efectul decretelor. Revoluţia franceză a avut ca punct de plecare o asemenea concepţie, dar şi teoriile sociale actuale se întemeiază pe ea. Un lung şir de experienţe nu a reuşit să zdruncine aceasta redutabilă iluzie, cu tot efortul unor filosofi şi istorici care au încercat să-i dovedească absurditatea. Şi n-a fost deloc dificil pentru ei să demonstreze că instituţiile sunt “fiicele” ideilor, sentimentelor şi moravurilor şi că nu se plămădesc idei, sentimente şi moravuri doar rescriind codurile. Un popor nu îşi alege după bunul plac instituţiile, aşa cum individul nu-şi poate alege culoarea ochilor sau a părului cu care s-a născut. Instituţiile şi formele de guvernare sunt un produs al rasei. Departe de a fi modelatoarele unei epoci, ele sunt, dimpotrivă, modelate de ea. Popoarele nu sunt guvernate conform unui capriciu de moment, ci după cum o cere caracterul lor. Uneori este nevoie de secole pentru cristalizarea unui regim politic şi de alte secole pentru a-l schimba. Instituţiile nu au virtuţi intrinsece – ele nu sunt nici bune, nici rele în sine. Bune la un moment dat pentru un anumit popor, ele pot fi detestabile pentru altul. Aşadar, nu stă în puterea unui popor de a-şi schimba cu adevărat instituţiile. Fireşte că poate, cu preţul unor revoluţii violente, să le modifice numele, dar fondul nu se transformă instantaneu. Numele nu sunt decât etichete tranzitorii de care istoricul preocupat de valoarea reală a lucrurilor nu va ţine seama.

Caracterul popoarelor, iar nu formele de guvernământ le determina destinul – iată un adevăr pe care am încercat să-l impun într-o lucrare precedentă, pe baza a numeroase exemple evidente. Este deci o treabă puerilă, un exerciţiu inutil de retorică pierderea de timp cu redactarea constituţiilor. Necesitatea şi timpul îşi iau singure însărcinarea de a le “elabora”, când aceşti doi factori sunt lăsaţi să acţioneze. Ar trebui analizate una câte una legile, instituţiile fiecărui popor, pentru a vedea cât de profund exprimă ele esenţa rasei şi că, din această pricină, nu pot fi transformate brusc.

Popoarele rămân guvernate de caracterul lor, şi instituţiile ce nu se mulează pe acest caracter nu reprezintă decât un veşmânt de împrumut, o deghizare tranzitorie. Desigur s-au purtat războaie sângeroase, s-au făcut revoluţii violente şi toate acestea se vor mai întreprinde pentru a se impune instituţiile cărora li se atribuie puterea supranaturală de a crea fericirea. Într-un anume sens, da, am putea spune că instituţiile acţionează asupra spiritului popoarelor, fiindcă dau naştere unor asemenea mişcări, dar ştim că, în realitate, fie că sunt triumfătoare, fie că eşuează, ele nu posedă în sine vreo virtute. Urmărind “cucerirea” lor nu facem decât să alergăm după himere. […]

De exemplu, dacă un legislator vrea să stabilească un nou impozit, ar trebui el să-l aleagă pe cel mai potrivit din punct de vedere teoretic? În nici un caz. Cel mai nepotrivit va putea să fie, practic, cel mai bun pentru mase, dacă este mascat şi, aparent cel mai puţin apăsător. Astfel, un impozit indirect, chiar dacă este exorbitant, va fi întotdeauna acceptat de mase. Extras zi de zi din obiectele de consum, prin fracţiuni infime, nu stânjeneşte obişnuinţele maselor şi le impresionează prea puţin. Înlocuiți-l cu un impozit proporţional pe salariu sau pe alte venituri, plătibil într-o singură tranşă – chiar dacă ar fi de zece ori mai puţin împovărător decât celălalt, va stârni proteste unanime. Micilor sume de bani de zi cu zi, invizibile, li se substituie, într-adevăr, o sumă totală relativ ridicată şi, prin urmare, susceptibila de a genera neplăcere. Aceasta nu va trece neobservată decât dacă a fost pusă deoparte bănuţ cu bănuţ; dar acest procedeu de economisire presupune o doză de prevedere de care masele sunt incapabile. […]

Pentru mase, autoritarismul şi intoleranța constituie sentimente atât de bine precizate, încât ele le practică şi le acceptă în egală măsură. Ele respectă forța şi se arată prea rar impresionate de bunătate, care este privită drept o formă de slăbiciune. Ele nu şi-au arătat niciodată simpatia faţă de stăpânii generoşi, ci faţă de tiranii care le-au dominat cu mână de fier. Acestora din urmă le înalță cele mai impresionante statui. Iar dacă despoţii detronaţi sunt câteodată târâţi chiar dinaintea falnicelor monumente înălţate în cinstea lor, explicaţia trebuie căutată în faptul că, pierzându-şi puterea, tiranii sunt plasaţi în categoria celor slabi, demni de dispreţ, iar nu printre cei care merita să inspire teamă. Tipul de erou adulat de mase va avea mereu statura unui Cezar – strălucirea lui le seduce, autoritatea lui le impune respect şi sabia lui le insufla teama. Oricând gata să se răzvrătească împotriva unei autorităţi slabe, masele se înclină cu servilism dinaintea celei viguroase.

senin

Ecranul de ceaţă
Acest procedeu, simplu în principiu, este şi uşor de aplicat. Are unele proprietăţi asemănătoare cu ceaţa: este tenace, opac, neprezentând totodată vreo rezistenţă (în aparenţă). Dacă arunci o piatră, ea dispare, nu o mai găseşti şi totuşi acest gest nu va modifica ceaţa; toate eforturile de a încerca să o schimbi se vor dovedi zadarnice. Ca şi ceaţa, te poţi arăta tenace în faţa reproşurilor, fără să opui rezistenţă, astfel încât să-ţi descurajezi şi chiar să-ţi dezorientezi interlocutorul.
Această tehnică se dovedeşte utilă mai ales în situaţiile când celălalt emite reproşuri, se arată agresiv la adresa ta. În măsura în care pari să-l asculţi cu atenţie, dar nu reacţionezi, rămânând dacă nu pasiv, măcar indiferent, îl vei surprinde şi descumpăni, astfel vei dezamorsa conflictul.

ex:

  • Mătuşa ta are grijă din când în când de fiica ta, Cristelle. Şi, din când în când, trebuie să-i suporţi reflecţiile moralizatoare şi plicticoase. De data asta, te anunţă pe un ton melodramatic că paltonul Cristellei a rămas prea strâmt.

– Poartă paltonul de anul trecut.
– Chiar aşa.
– Nu se poate mişca în el, dacă e aşa de strâmt.
– Fără îndoială.
– Nu ţi-ai dat seama?
– Ba da, probabil.
– Mi se face milă când o văd cu haina asta prea mică pe ea.
– Este adevărat.
– Fetiţa asta arată ca o sărăntoacă.
– E posibil.
– Ar trebui să ai grijă.
– Ai dreptate.

Îţi păstrezi o atitudine olimpiană în faţa unei femei care încearcă să te culpabilizeze şi subînţelege că eşti o mama prea puţin atentă la aparenţe şi la nevoile copilului ei. Ecranul de ceaţă îţi permite astfel să previi o ceartă şi eventualele represalii din partea unei rude care te ajută când ai nevoie.

  • Paul face parte dintr-un atelier de pictură. Lisa, vecina lui de şevalet, îi critică de multe ori lucrările:

– Perspectiva nu e exactă.
– E părerea ta.
– N-ai copiat exact modelul.
– E adevărat, n-am copiat exact modelul.
– Ai putea să fii mai atent.
– Fără îndoială.
– Eşti împrăştiat.
– Exact.
– N-o să iei premii de pictură.
– Tot ce se poate.
– Ascultă, fă cum vrei.
– Ai dreptate.

Paul nu s-a lăsat antrenat într-o controversă care nu-l interesează. Admite faptele, dar subînţelege că-şi socoteşte activitatea o pură plăcere şi nu se pretinde un nou Picasso. În acest fel, remarcile supărătoare ale Lisei nu au nici un efect asupra lui. Rămâne calm şi senin şi nu se lasă nici destabilizat, nici umilit.

provocare

O problemă este un lucru pe care-l urăşti. O provocare este un lucru pe care vrei să-l depăşeşti.

Înlocuiţi cuvântul „problemă” cu „provocare” sau „ocazie” şi concentraţi-vă asupra soluţiilor.

În loc să spuneţi:
„Acum, că Jason a ajuns la vârsta adolescenţei, ne va face tot felul de probleme”,
spuneţi:
„Acum, că Jason a ajuns la vârsta adolescenţei, ne confruntăm cu noi provocări”

În loc să spuneţi:
„Recentele crize internaţionale au afectat pieţele de schimb valutar şi au cauzat tot felul de probleme”, spuneţi:
„Recentele fluctuaţii valutare ne-au deschis o mulţime de posibilităţi noi.”

În loc să spuneţi:cana-cafea-model-rustic-galben-coffee-fresh
„Mi-e teamă că vom avea probleme”, spuneţi:
„Pare o provocare interesantă.”

Prevăd că schimbarea asta va avea consecinţe cât se poate de pozitive

energie

IMAGINEA
Deasupra lacului este apa: imaginea LIMITĂRII.
Astfel omul nobil creează numărul şi măsura şi caută virtutea şi conduita corectă.

Lacul este ceva finit; apa este inepuizabilă. Lacul nu poate să conţină decât o cantitate determinată din apa infinită. În aceasta rezidă proprietatea sa. Individul îşi dobândeşte semnificaţia stabilind şi trasând limite în viaţa sa. De aceea, aici este vorba de fixarea foarte clară a acestor limite care sunt precum coloana vertebrală a moralităţii. Posibilităţile nelimitate nu sunt convenabile pentru un om, căci atunci viaţa lui s-ar irosi în indefinit. Ca să devină puternic, el are nevoie de nişte limite liber stabilite ce constituie datoria. Numai înconjurându-se de limite pe care şi le impune singur pentru a putea răspunde comandamentelor datoriei, individul îşi dobândeşte semnificaţia ca spirit liber.

Tai Chi

IMAGINEA
Pe munte este un arbore: imaginea DEZVOLTĂRII.
Astfel omul nobil îşi construieşte locuinţa din demnitate şi virtute, pentru îndreptarea moravurilor.

Arborele de pe munte este vizibil de departe şi dezvoltarea lui influenţează peisajul întregii regiuni. El nu răsare ca o plantă din smârcuri, creşterea sa fiind lentă. La fel, acţiunea asupra oamenilor nu poate fi decât graduală. Nici o influenţă şi nici o trezire bruscă nu sunt durabile. Progresul trebuie să se facă treptat.
Iar pentru a realiza acest progres al mentalităţii şi moravurilor publice, este indispensabil ca personalitatea să capete pondere şi influenţă. Aceasta se obţine printr-o muncă minuţioasă şi perseverentă vizând dezvoltarea personală.

 

what’s in it for them?

whomeWe all want to win. At work and in most aspects of life, winning is good, and we don’t like to lose. No one sets out to be a loser. But we do tend to think that if we are going to win then someone else, someone around us, has to lose. But it doesn’t have to be that way. In every situation, the smart Rules Player weighs up the circumstances and asks, “What’s in it for them?” If you know what’s motivating others, you can help steer the situation (and your actions) so you get what you want, but they feel they’ve gotten something out of it, too. The “win-win” mentality might have come out of the workplace, but it applies to pretty much every situation and relationship. To work out what others are likely to want and need, take a step back and remain a little detached, so you’re looking at the situation as if from outside. Suddenly it stops being you and them, and you’ll stop thinking that they need to give way in order for you to win. Dealing with somebody who’s got the hang of this Rule is a rewarding experience—people will look forward to working with you, because there’s an air of cooperation and understanding. Once you’ve learned to always look for the other person’s “bottom line,” you’ll become very fluid in your negotiations and will gain a reputation for being adult and supportive—and that’s another bit of winning for you as well. And it’s not just in workplace negotiations that this win-win reaps rewards. Try it at home, too. If you’re debating where to go on vacation, and you desperately want to go horseback riding in France, think “what’s in it for them?”—what is it about that vacation that will make them happy? Highlight those aspects, and they’re more likely to agree. If you’re struggling to think of anything that will appeal to them, you need to think more broadly—maybe you can find a place where you go horseback riding while they go fishing or sailing. You see how it works. Just asking the question,what’s in it for them? helps you think it through.

flower power

tumblr_nluez6KrlS1tucbz9o3_500În Tibet, noi spunem că multe boli pot fi vindecate numai graţie iubirii şi compasiunii. Aceste calităţi sunt sursa ultimă a fericirii şi avem nevoie de ele în profunzimile fiinţei noastre.

Din nefericire, iubirea şi compasiunea au fost excluse din prea multe domenii ale schimbului social, de prea multă vreme. Limitate la sfera privată şi familială, exprimarea lor în public este considerată ca fiind stânjenitoare, ba chiar naivă. Este tragic, căci, în opinia mea, expresia compasiunii, departe de a fi un semn de idealism desprins de realitate, este modalitatea cea mai eficace de a servi atât interesul aproapelui nostru, cât şi pe cel propriu.

Un spirit dedicat compasiunii se aseamănă cu un rezervor care dă pe dinafară. Este o sursă constantă de energie, de hotărâre şi de bunătate. Îl putem compara cu o sămânţă. Dacă o cultivăm, ea face să se nască din belşug alte calităţi minunate, precum iertarea, toleranţa, forţa interioară şi încrederea, permiţându-ne să învingem frica şi anxietatea. Spiritul plin de compasiune se aseamănă unui elixir; el are forţa de a transforma situaţiile adverse în circumstanţe benefice. În consecinţă, nu trebuie să ne limităm exprimarea iubirii şi compasiunii noastre doar la familia şi la prietenii noştri. De asemenea, compasiunea nu este doar responsabilitatea clericilor, a serviciilor de sănătate şi a asistenţilor sociali. Ea priveşte în mod obligatoriu toate autorităţile comunităţii umane.

Când izbucneşte un conflict în sectorul politic, economic sau religios, abordarea altruistă este adesea singura soluţie posibilă. Uneori, argumentele pe care le utilizăm ca procedee de conciliere sunt ele însele cauza problemei. În acest caz, când o soluţie pare imposibilă, cele două părţi ar trebui să-şi reamintească de natura umană pe care o au în comun. Aceasta le-ar ajuta să iasă din impas şi, pe termen lung, fiecare dintre părţi ar putea să-şi atingă mai uşor scopul. Este foarte probabil ca niciuna dintre părţi să nu fie satisfăcută pe deplin, dar dacă ambele fac concesii, cel puţin se va dezamorsa pericolul ca acel conflict să degenereze. Noi ştim cu toţii că asemenea compromisuri sunt cea mai bună cale de a rezolva problemele. Atunci, de ce nu am recurs la ele mai sistematic?

Când observ lipsa de întrajutorare din societate, îmi spun că ea se datorează ignorării naturii noastre interdependente. Sunt adesea emoţionat de micile insecte precum albinele. Legile naturii le dictează să lucreze împreună pentru a supravieţui, căci ele sunt dotate cu un simţ instinctiv al responsabilităţii sociale. Fără constituţie, legi, poliţie, religie sau educaţie morală, prin natura lor, ele colaborează cu consecvenţă. Există ocazii în care ele pot să intre în conflict, dar în general, întreaga colonie supravieţuieşte datorită întrajutorării. Fiinţele umane au constituţii, sisteme de legi complicate şi forţe de poliţie, religii, o inteligenţă remarcabilă şi o inimă care are darul de a iubi. Dar, în pofida acestor calităţi extraordinare, în practică noi ne situăm cu mult în urma celor mai mici insecte. Într-o oarecare măsură, am sentimentul că noi suntem mai săraci decât albinele.

Deşi suntem animale sociale, constrânse să trăiască în comunitate, nouă ne lipseşte responsabilitatea faţă de semenii noştri. Să fie de vină structurile de bază ale familiei şi ale societăţii? Facilităţile puse la dispoziţie de ştiinţă şi tehnică? Nu cred.

Cred că, în pofida avansurilor rapide ale civilizaţiei în secolul care s-a scurs, cauza imediată a situaţiei noastre prezente este faptul că am favorizat exclusiv progresul material. Ne-am lansat în urmărirea acestuia cu o asemenea frenezie, încât am neglijat să acordăm atenţie nevoilor umane esenţiale de iubire, bunăvoinţă, întrajutorare şi tandreţe. Este clar pentru mine că un simţ autentic al responsabilităţii nu poate să apară decât dacă dezvoltăm compasiunea. Doar un sentiment spontan de empatie faţă de semenii noştri ne poate împinge să acţionăm în numele lor.

cavaler

fencingCât timp este înţeles şi acceptat faptul că războinicii trebuie să cunoască răul şi binele pentru a se strădui să se dedice binelui şi să evite răul, crezul războinicului este încă viu.
Corect sau greşit este totuna cu bun şi rău. Corect înseamnă bine, iar greşit înseamnă rău. Oamenilor de rând nu le lipseşte cu desăvârşire capacitatea de a pricepe binele şi răul, ce e corect şi ce e greşit, însă li se pare plictisitor şi obositor să acţioneze de fiecare dată corect şi să tindă mereu spre bine. A greşi şi a te comporta urât este amuzant şi la îndemâna oricui, astfel încât oamenii din popor adesea alunecă spre lucrurile greşite şi rele şi găsesc că este prea istovitor să cultive binele şi să procedeze corect.
Despre nerozii care nu sunt în stare să facă deosebirea între bine şi rău sau între corect şi greşit nu are rost să discutăm. Odată ce ai stabilit că ceva este greşit şi rău, a ocoli dreptatea sau cerinţele şi a acţiona greşit nu reprezintă atitudinea unui cavaler, ci exemplul tipic de imaturitate proprie vremurilor moderne, iar originea sa poate fi atribuită caracterului slab al oamenilor. A avea un caracter slab nu pare a fi ceva foarte rău, dar vei vedea că este în strânsă legătură cu laşitatea.
Tocmai din această cauză războinicii consideră că este esenţial să ocolească răul şi să urmărească binele.

motivaţie

Prima afirmaţie susţine că individul este un întreg organizat, integrat. Faptul că ea descrie în acelaşi timp o realitate experimentală şi una teoretică ar trebui să fie conştientizat înainte de generarea oricărei teorii ori experimente pertinente asupra motivaţiei. În cadrul teoriei motivaţiei, această afirmaţie presupune mai multe aspecte specifice. De pildă, presupune faptul că nu numai o parte a individului este motivată, ci el ca întreg. Într-o teorie bună, nu există nimic de genul trebuinţă a stomacului ori a gurii, sau trebuinţă genitală. Există numai o trebuinţă a individului. John Smith este cel care are trebuinţă de hrană, nu stomacul lui. Satisfacţia ulterioară e resimţită de întreg individul, nu doar de o parte a sa. Hrana astâmpără foamea lui John Smith, nu foamea stomacului său. Raportarea la foame numai ca la o funcţie a tractului gastrointestinal i-a făcut pe experimentatori să neglijeze faptul că, atunci când indivizilor le este foame, schimbările survin nu numai la nivelul funcţiilor gastrointestinale, ci al mai multora, poate al celor mai multe funcţii de care sunt capabili. Percepţia se schimbă (hrana este percepută mai prompt decât în alte ocazii). Amintirile se schimkevin-carter-vulturebă (o masă bună va reveni mai degrabă în memorie acum decât în alte condiţii). Trăirile afective se schimbă (individul e mai tensionat şi mai nervos decât alteori). Conţinutul gândirii se modifică (individul se va gândi mai degrabă cum să obţină hrană decât la rezolvarea unei probleme de algebră). Iar lista poate fi extinsă la aproape toate facultăţile, capacităţile şi funcţiile, atât de natură fiziologică, cât şi psihică. Altfel spus, când oamenilor le este foame, resimt foamea la modul general; ei sunt alţii decât în mod obişnuit. A alege foamea drept paradigmă pentru toate celelalte stări motivaţionale este, atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic, imprudent şi incorect. La o analiză mai atentă se poate observa că impulsul foamei este mai degrabă un caz special al motivaţiei decât unul general. Este mai izolat decât alte motivaţii, apare mai puţin frecvent decât alte motivaţii şi, în sfârşit, este diferit de celelalte motivaţii. Care sunt motivaţiile imediat cele mai frecvente? Această o putem afla cu uşurinţă analizând introspectiv parcursul unei zile obişnuite. Dorinţele care ne trec fulgerător prin conştiinţă se referă de obicei la haine, maşini, prietenii, companie, recunoaştere, prestigiu şi altele de acest gen. În mod obişnuit, acestea au fost etichetate drept impulsuri secundare sau culturale şi considerate de un alt ordin decât impulsurile cu adevărat “respectabile” ori primare, anume trebuinţele fiziologice. În realitate, acestea sunt cu mult mai importante pentru noi şi mult mai frecvente. S-ar cădea deci să facem dintr-un astfel de impuls paradigma noastră, mai degrabă decât din impulsul foamei.
În mod general acceptat, s-a considerat că toate impulsurile vor urma exemplul stabilit de impulsurile fiziologice. Acum putem afirma, pe bună dreptate, că acest lucru nu se va întâmpla niciodată.50df217ba8
La o analiză atentă a dorinţelor obişnuite, resimţite în viaţa de zi cu zi, descoperim că acestea au cel puţin o caracteristică importantă, şi anume că de obicei sunt mai degrabă mijloace pentru atingerea unui scop, decât scopuri în sine. Vrem bani ca să ne putem cumpăra o maşină. Vrem maşină pentru că şi vecinii au şi nu vrem să ne simţim inferiori lor, ca să nu ne scadă stima de sine şi să putem fi iubiţi şi respectaţi de ceilalţi.

LA BRUTĂRIE

BRUTĂREASA, CLIENTUL, CLIENTA

Clienta intră. Clientul, sprijinindu-se în cot de tejghea, discută cu Brutăreasa.

  • CLIENTA: Bună ziua, doamnă, daţi-mi, vă rog, o baghetă mai rumenită.
  • CLIENTUL, către Brutăreasă: Ascultaţi-mă pe mine, doamnă, toată lumea ar trebui să înveţe să înoate. Un băieţel de cinci ani ar putea să înveţe în cinci lecţii. N-o să poată ajunge în larg, sigur, nu ştie încă destul de bine, pe de altă parte n-are destulă forţă, iar copiii, cum probabil v-aţi dat seama şi singură, n-au forţa adulţilor, cu câteva rare excepţii: Hercule, de pildă, care, copil fiind, a ucis şarpele care i s-a furişat în leagăn. Abia mai târziu, la maturitate, şi-a pierdut forţa din cauza lui Omphalos. La fel ca Samson, când i s-a tăiat părul.
  • BRUTĂREASA: Eu am un nepot care poate să ridice un sac de făină de o sută de kile. E-adevărat, n-are cinci ani, are douăzeci şi cinci. Ba nu, douăzeci şi patru. Unde mai pui că ştie să înoate ca orice copil de cinci ani.
  • CLIENTUL: Şi un tâmpit poate învăţa să înoate. Ar trebui măcar să ştie să facă pluta ca să se ţină la suprafaţă pe furtună.
  • BRUTĂREASA: Chiar dacă ştie să facă pluta, tot nu se poate menţine la suprafaţă dacă îl mănâncă rechinii.
  • CLIENTUL: A, păi aici intervine hazardul! Câţi automobilişti nu au accidente cu toate că ştiu să conducă!
  • CLIENTA: Iertaţi-mă, doamnă, îmi puteţi da o bagheta mai rumenită, sau o pâine împletită, pâine de secară, pâine neagră, pâine tranşată, un corn cu ciocolată?
  • BRUTĂREASA: Există şi automobilişti care se îneacă. Cad în apă cu maşina, n-o fac expres, bineînţeles, o manevră greşită; cine ar face-o expres? Şi totuşi se întâmplă.
  • CLIENTUL: Ce mai, toată lumea ar trebui să înveţe să înoate. Eu sunt instructor de înot.
  • CLIENTA, către Brutăreasă: Două ecleruri, o plăcintă, turtă dulce, trei cornuri calde, două plăcinte cu mere. Ba nu, uitaţi tot. Aş vrea pur şi simplu o baghetă vieneză, o pâinişoară cu lapte şi biscuiţi nesăraţi pentru soţul meu, care e obez. Eu prefer pâinea proaspătă, ba nu, pâinea veche.
  • CLIENTUL: Bătrânii la rândul lor pot şi trebuie să înveţe să înoate. Unii se trezesc prea târziu. Vor să înveţe să înoate chiar în clipa când se îneacă.
  • BRUTĂREASA: Nu-şi dau seama că-n clipa aia nu mai au timp?
  • CLIENTA: Ba nu, daţi-mi, vă rog, o pâine ţărănescă, nu prea coaptă, în sânge, aproape crudă. O coc eu acasă.
  • CLIENTUL, către Clientă: Zău, doamnă, lăsaţi-ne să terminăm ce-avem de vorbit, ce naiba, puteţi sta la coadă cinci minute. Am fost aici înaintea dumneavoastră, cu mult. Nu mai poate omul să schimbe o vorba. Ne-aţi făcut capul calendar cu pâinea dumneavoastră.
  • BRUTĂREASA: Nici nu ştie ce vrea. Cum deschide gura – şi ce-o mai deschide! – cum cere altceva.
  • CLIENTA: Mă grăbesc, doamnă.
  • CLIENTUL: Şi eu mă grăbesc.
  • BRUTĂREASA: Şi eu, toată lumea se grăbeşte.
  • CLIENTA: Doamnă, nu sunteţi deloc politicoasă cu clienţii.
  • BRUTĂREASA: Cum adică, n-avem şi noi dreptul să stăm puţin de vorbă (să facem un pic de conversaţie), asta-i culmea! Doar n-o să-mi interzici dumneata. Trăim într-o republică!
  • CLIENTA: Nu sunteţi deloc amabilă. Mă duc să cumpăr pâine de la brutarul de vizavi.
  • Iese
  • BRUTĂREASA: Îl sun să nu-i vândă.
  • CLIENTUL: Aşa-i trebuie.

imprevizibilă

edf6245db60abc9feed893237b0f7852Jeff: Îmi place mult să văd pe cineva care e serios şi se poartă cu maximă sobrietate, ca Jackie Gleason. Mă face să râd, căci e ca o oglindă în care văd propria mea solemnitate şi cât de ridicol e totul. Întotdeauna e mai simplu să-l observi pe altul în postura asta, iar atunci râzi. E ca-n gagul clasic cu alunecatul pe coaja de banană sau cu bătaia cu frişcă. De ce ne face să râdem? De uşurare? Adică: Slavă Domnului că n-am fost eu! Nu cred că despre asta-i vorba. Mai degrabă, e ceva de genul: Vorbesc foarte serios. Tocmai predic cu seriozitate şi solemnitate despre – PLEOSC! O PLĂCINTĂ-N NAS! Zdruncinarea certitudinii. Cred că asta ne face să râdem, pentru că recunoaştem cu toţii că aşa e viaţa, cât se poate de imprevizibilă.

 

erori

Suntem liberi de a opta pentru o acţiune ori alta, însă nu putem opta pentru consecinţele acestor acţiuni. Consecinţele sunt guvernate de legi naturale. De pildă, putem hotărî să ne aşezăm înaintea unui tren accelerat, dar nu putem hotărî ceea ce se va întâmpla când vom fi loviţi de el.
Putem hotărî să nu fim oneşti într-o afacere. Consecinţele sociale vor varia după cum vom fi descoperiţi sau nu – însă consecinţele fireşti asupra caracterului nostru au un rezultat fix.
Comportamentul nostru este guvernat de legi naturale. O viaţă trăită în conformitate cu ele are consecinţe pozitive; a le viola duce la consecinţe negative. Suntem liberi de a opta pentru un răspuns sau altul în orice situaţie, dar tragem şi consecinţele aferente. “Ridici un capăt al băţului, se ridică şi celălalt.”
Au fost, fără îndoială, perioade în viaţa noastră când băţul pe care l-am ridicat s-a dovedit ulterior a fi cel greşit… Opţiunile noastre au avut consecinţe de care ne-am fi lipsit bucuros. Dacă am fi puşi din nou în situaţia de a alege, am proceda altfel.
A nu recunoaşte o greşeală, a nu o corecta, a nu trage concluzii de pe urma ei reprezintă o greşeală de alt ordin. În general, duce la autoiluzionare, la autojustificare, la minciuni raţionalizate (adresate sieşi şi altora). Acest tip de greşeală-camuflaj o accentuează pe cea dintâi, dându-i o amploare disproporţională, şi se dovedeşte infinit mai dăunătoare.
Ceea ce ne lezează cel mai mult nu sunt acţiunile altora, nici chiar propriile noastre greşeli, ci felul în care reacţionăm la ele. A vâna şarpele care ne-a muşcat nu împiedică otrava să pătrundă în organism.
Răspunsul pe care-l dăm oricărei greşeli făcute de noi afectează calitatea etapei următoare. Pentru a împiedica greşelile să deformeze acele momente, trebuie să le acceptăm ca atare, să le cercetăm îndată, suprimându-le forţa nocivă.

nu te scuza

Atunci când spuneţi: „Îmi cer scuze pentru casa/maşina/talentele mele la gătit”, scuza voastră are două efecte: pe de-o parte, atrageţi atenţia asupra unui lucru care vă face să vă simţiţi jenat şi pe care, altfel, poate că persoana cealaltă nici nu l-ar fi observat. Pe de altă parte, creaţi o impresie de nesiguranţă.
Aţi observat că oamenii care se scuză de obicei nici nu au nevoie să o facă? De îndată ce spun: „Îmi cer scuze pentru dezordinea din casă”, probabil vă gândiţi: „Pentru ce se scuză? E mult mai curat decât la mine!” sau: „Are dreptate. Acum, că mă uit mai bine, îmi dau seama că bibelourile alea trebuie şterse de praf”.
Dacă oamenii se vor simţi ofensaţi de aspectul casei dumneavoastră, de dezordinea din birou sau din maşină, lăsaţi-i să o facă. E problema lor. În realitate, majoritatea nu vor observa lucrul de care vă este jenă – dacă nu le atrageţi atenţia asupra lui. Şi nu trebuie să vă faceţi griji pentru cei care îl observă. Dacă vă invitaţi şeful la cină şi chiar vă îngrijorează faptul că micul dumneavoastră apartament sau mobila portocalie îi vor face o impresie negativă, mai bine daţi-i întâlnire la un restaurant.
Nu vă mai cereţi scuze pentru diverse defecte imaginare. Schimbaţi ce se poate schimba sau uitaţi de ele.
În loc să spuneţi: „Îmi cer scuze pentru dezordinea din apartamentul meu. Pur şi simplu n-am avut timp să fac curat săptămâna asta”, spuneţi: „Bine ai venit. Mă bucur să te văd.”
În loc să spuneţi: „Te rog să mă scuzi pentru maldărele astea din biroul meu. Am fost atât de ocupat în ultima vreme, încât arată ca un coş de gunoi!”, spuneţi: „Intră, te rog, în biroul meu. Voi da la o parte chestiile astea.”
În loc să spuneţi:”Îmi cer scuze pentru maşina mea/dezordine/părul meu/casa mea”, nu spuneţi nimic!

Cool-Messy-Teen-Room-Decor-Ideas-With-Attractive-Wall-Storage-And-Simple-Shoes-Rack

utopia

sunshine-

Cu toţii vrem să ne dăm silinţa cât mai mult şi să avem posibilitatea să ne manifestăm si să strălucim. Cu toţii vrem să lăsăm în urma noastră ceva cu care să ne mândrim şi să rămânem în amintirea celorlalţi ca modele. Indiferent dacă eşti grădinar sau director executiv, inginer sau zugrav; indiferent dacă croşetezi suporturi de pahare sau vindeci de cancer, cu toţii vrem să le facem celorlalţi viaţa mai bună si să le arătăm de ce suntem în stare. Cu toţii am fost odinioară copii, hotărâţi să ajungem cei mai buni. 

money, money, money (abba)

Cu bani, ai la dispoziţie o multitudine de opţiuni: poţi avea un cămin, îţi poţi lua o vacanţă, poţi ieşi la pensie mai devreme şi îţi poţi permite cei mai buni doctori şi cele mai bune şcoli. Fără bani, toată viaţa ta este pusă sub semnul riscului: acoperişul de deasupra capului, binele şi sănătatea ta şi a familiei, chiar şi capacitatea ta de a pune ceva de mâncare pe masă. Banii ating direct o coarda profundă şi sensibilă a fiinţei oricărui om: pasiunea de a supravieţui. Însă dacă s-ar întâmpla ca intreaga ta avere să dispară pur şi simplu, această întâmplare te-ar copleşi sau ţi-ar trezi creativitatea şi ar constitui un moment de punere în valoare a resurselor tale interioare, ascunse şi nevalorificate? Ce s-ar întâmplă dacă ai avea o grămadă de bani; ţi-ai păstra controlul asupra vieţii tale? Ceea ce eşti în lăuntrul tău depinde atât de mult de a avea sau a nu avea bani? Poate că ai bani, dar ţi-e frică să nu-i pierzi; poate ţi-ai pierdut toţi banii şi îi vrei cu disperare înapoi. Poate că ai nevoie de bani şi îţi faci probleme cum să câştigi mai mult sau poate că pretinzi doar că ai bani, deoarece crezi şi speri că vor veni foarte curând. Poate că ai o grămadă de bani şi ai observat că mulţi ar vrea să pună mâna pe ei, ori poate te simţi vinovat că propriii copii au fost corupţi de bogăţie. Pipăind textura temelor poveştilor despre bani – anxietatea fizică, constrângerile care te bântuie, libertatea, eventual chiar claustrofobia pe care ţi-o generează – începi să fii onest cu tine însuţi în privinţa lăcomiei sau a stânjenelii legate de bani.

webDSC_11751Chiar există ceva în afara noastră care să ne ofere pacea veşnică şi siguranţa în această lume în permanentă schimbare? Este posibil ca banii şi bogăţia materială să ne confere cu adevărat încredere şi mulţumire? Desigur, ai nevoie de bani pentru necesităţile fundamentale, însă nici o suma de bani nu-ţi poate aduce alinare când, de exemplu, copilul tău luptă cu leucemia. Nici o bogăţie nu poate încetini îmbătrânirea părinţilor nostri şi nici nu ne poate aduce înapoi tinereţea pierdută. Pot să mă simt ca la mine acasă în viaţa mea?

 

heart

eleSomeone once said that half of the money he spent on advertising was wasted, but he didn’t know which half. His point was, of course, that if you can’t tell which half, then you have to keep on doing the whole lot, fully aware that not all of it will produce rewards. Life is a bit like that. Sometimes it seems so unfair. You put in loads of effort and get nothing back. You’re polite to people and everyone seems rude back. You work up a sweat and others cruise it. Well, you have to keep on doing the 100 percent because you don’t know which bits will pay off. I know it isn’t fair, but then life isn’t. Your efforts will be rewarded eventually, but you’ll probably never know which efforts are being rewarded—or for what—and which aren’t.

9780273706250We tend to think we are being lucky sometimes when actually we are just being rewarded for some bit of effort long ago that we have forgotten about. We have to keep going. You can’t give up on the grounds that you’ve had a setback or two, because you don’t know which setbacks are the ones that count and which ones aren’t. I suppose it’s like the number of frogs you have to get acquainted with before you find your prince (or princess). Or the pile of oysters you’d have to open to find a pearl.
But whatever you do, don’t lose heart because things don’t seem to be panning out. Only by keeping up the effort will rewards come in eventually—and you’ll never know from which bits come the best reward. 

 

empatie

empathyInvestiţia afectivă pe care vrem să o facem poartă chipul propriilor noastre dorinţe şi nevoi – celor actuale sau celor dintr-o perioadă similară vieţii persoanelor în cauză. Şi dacă ele nu interpretează efortul nostru ca pe o depunere, suntem tentaţi să o luăm drept o respingere a bunelor noastre intenţii şi să renunţăm la eforturi. Regula de aur spune: „Fă altuia ce ţi-ar plăcea să ţi se facă ţie.” În aparenţă înseamnă o reciprocitate la nivel comportamental. Eu cred însă că mesajul e mult mai adânc: înseamnă a înţelege pe celălalt în ceea ce are el mai profund, mai singular – aşa cum am dori să fim înţeleşi şi noi – şi de a-l trata pornind de la această înţelegere.

Purtaţi-vă la fel cu toţi, purtându-vă cu fiecare în mod diferit.

treasure hunt

images (1)Să presupunem că vreţi să ajungeţi într-un anumit loc din centru oraşului Chicago. O hartă urbană a străzilor v-ar fi de mare folos pentru aceasta. Să zicem însă că vi s-a dat o hartă greşită. Dintr-o eroare tipografică, harta intitulată „Chicago” era de fapt o hartă a oraşului Detroit. Vă puteţi imagina frustrarea şi încercările zadarnice de a găsi adresa căutată?

Aţi putea, de pildă, să vă modificaţi comportamentul: un surplus de tensiune, o dublare a vitezei. Dar eforturile n-ar avea alt efect decât de a vă aduce mai rapid într-un loc greşit. Aţi putea să vă modificaţi atitudinea mentală – să gândiţi mai pozitiv, de exemplu. Dar tot n-aţi ajunge la destinaţie, cu singura deosebire că s-ar putea să nu vă enervati. Atitudinea ar fi atât de pozitivă, încât v-aţi simţi bine oriunde v-aţi afla. Fapt este că v-aţi rătăcit. Problema de bază nu are nimic de-a face cu comportamentul sau atitudinea adoptate. E strict legată de harta pe care o aveţi şi care e greşită.

Dacă aveţi harta cea bună a oraşului Chicago, abia atunci atenţia şi încordarea capătă un sens; iar când veţi întâlni în drum obstacole frustrante, abia atunci atitudinea adoptată va avea un rol de jucat. Însă prima şi cea mai importantă condiţie este harta corectă.