energie

IMAGINEA
Deasupra lacului este apa: imaginea LIMITĂRII.
Astfel omul nobil creează numărul şi măsura şi caută virtutea şi conduita corectă.

Lacul este ceva finit; apa este inepuizabilă. Lacul nu poate să conţină decât o cantitate determinată din apa infinită. În aceasta rezidă proprietatea sa. Individul îşi dobândeşte semnificaţia stabilind şi trasând limite în viaţa sa. De aceea, aici este vorba de fixarea foarte clară a acestor limite care sunt precum coloana vertebrală a moralităţii. Posibilităţile nelimitate nu sunt convenabile pentru un om, căci atunci viaţa lui s-ar irosi în indefinit. Ca să devină puternic, el are nevoie de nişte limite liber stabilite ce constituie datoria. Numai înconjurându-se de limite pe care şi le impune singur pentru a putea răspunde comandamentelor datoriei, individul îşi dobândeşte semnificaţia ca spirit liber.

Reclame

Tai Chi

IMAGINEA
Pe munte este un arbore: imaginea DEZVOLTĂRII.
Astfel omul nobil îşi construieşte locuinţa din demnitate şi virtute, pentru îndreptarea moravurilor.

Arborele de pe munte este vizibil de departe şi dezvoltarea lui influenţează peisajul întregii regiuni. El nu răsare ca o plantă din smârcuri, creşterea sa fiind lentă. La fel, acţiunea asupra oamenilor nu poate fi decât graduală. Nici o influenţă şi nici o trezire bruscă nu sunt durabile. Progresul trebuie să se facă treptat.
Iar pentru a realiza acest progres al mentalităţii şi moravurilor publice, este indispensabil ca personalitatea să capete pondere şi influenţă. Aceasta se obţine printr-o muncă minuţioasă şi perseverentă vizând dezvoltarea personală.

 

what’s in it for them?

whomeWe all want to win. At work and in most aspects of life, winning is good, and we don’t like to lose. No one sets out to be a loser. But we do tend to think that if we are going to win then someone else, someone around us, has to lose. But it doesn’t have to be that way. In every situation, the smart Rules Player weighs up the circumstances and asks, “What’s in it for them?” If you know what’s motivating others, you can help steer the situation (and your actions) so you get what you want, but they feel they’ve gotten something out of it, too. The “win-win” mentality might have come out of the workplace, but it applies to pretty much every situation and relationship. To work out what others are likely to want and need, take a step back and remain a little detached, so you’re looking at the situation as if from outside. Suddenly it stops being you and them, and you’ll stop thinking that they need to give way in order for you to win. Dealing with somebody who’s got the hang of this Rule is a rewarding experience—people will look forward to working with you, because there’s an air of cooperation and understanding. Once you’ve learned to always look for the other person’s “bottom line,” you’ll become very fluid in your negotiations and will gain a reputation for being adult and supportive—and that’s another bit of winning for you as well. And it’s not just in workplace negotiations that this win-win reaps rewards. Try it at home, too. If you’re debating where to go on vacation, and you desperately want to go horseback riding in France, think “what’s in it for them?”—what is it about that vacation that will make them happy? Highlight those aspects, and they’re more likely to agree. If you’re struggling to think of anything that will appeal to them, you need to think more broadly—maybe you can find a place where you go horseback riding while they go fishing or sailing. You see how it works. Just asking the question,what’s in it for them? helps you think it through.

flower power

tumblr_nluez6KrlS1tucbz9o3_500În Tibet, noi spunem că multe boli pot fi vindecate numai graţie iubirii şi compasiunii. Aceste calităţi sunt sursa ultimă a fericirii şi avem nevoie de ele în profunzimile fiinţei noastre.

Din nefericire, iubirea şi compasiunea au fost excluse din prea multe domenii ale schimbului social, de prea multă vreme. Limitate la sfera privată şi familială, exprimarea lor în public este considerată ca fiind stânjenitoare, ba chiar naivă. Este tragic, căci, în opinia mea, expresia compasiunii, departe de a fi un semn de idealism desprins de realitate, este modalitatea cea mai eficace de a servi atât interesul aproapelui nostru, cât şi pe cel propriu.

Un spirit dedicat compasiunii se aseamănă cu un rezervor care dă pe dinafară. Este o sursă constantă de energie, de hotărâre şi de bunătate. Îl putem compara cu o sămânţă. Dacă o cultivăm, ea face să se nască din belşug alte calităţi minunate, precum iertarea, toleranţa, forţa interioară şi încrederea, permiţându-ne să învingem frica şi anxietatea. Spiritul plin de compasiune se aseamănă unui elixir; el are forţa de a transforma situaţiile adverse în circumstanţe benefice. În consecinţă, nu trebuie să ne limităm exprimarea iubirii şi compasiunii noastre doar la familia şi la prietenii noştri. De asemenea, compasiunea nu este doar responsabilitatea clericilor, a serviciilor de sănătate şi a asistenţilor sociali. Ea priveşte în mod obligatoriu toate autorităţile comunităţii umane.

Când izbucneşte un conflict în sectorul politic, economic sau religios, abordarea altruistă este adesea singura soluţie posibilă. Uneori, argumentele pe care le utilizăm ca procedee de conciliere sunt ele însele cauza problemei. În acest caz, când o soluţie pare imposibilă, cele două părţi ar trebui să-şi reamintească de natura umană pe care o au în comun. Aceasta le-ar ajuta să iasă din impas şi, pe termen lung, fiecare dintre părţi ar putea să-şi atingă mai uşor scopul. Este foarte probabil ca niciuna dintre părţi să nu fie satisfăcută pe deplin, dar dacă ambele fac concesii, cel puţin se va dezamorsa pericolul ca acel conflict să degenereze. Noi ştim cu toţii că asemenea compromisuri sunt cea mai bună cale de a rezolva problemele. Atunci, de ce nu am recurs la ele mai sistematic?

Când observ lipsa de întrajutorare din societate, îmi spun că ea se datorează ignorării naturii noastre interdependente. Sunt adesea emoţionat de micile insecte precum albinele. Legile naturii le dictează să lucreze împreună pentru a supravieţui, căci ele sunt dotate cu un simţ instinctiv al responsabilităţii sociale. Fără constituţie, legi, poliţie, religie sau educaţie morală, prin natura lor, ele colaborează cu consecvenţă. Există ocazii în care ele pot să intre în conflict, dar în general, întreaga colonie supravieţuieşte datorită întrajutorării. Fiinţele umane au constituţii, sisteme de legi complicate şi forţe de poliţie, religii, o inteligenţă remarcabilă şi o inimă care are darul de a iubi. Dar, în pofida acestor calităţi extraordinare, în practică noi ne situăm cu mult în urma celor mai mici insecte. Într-o oarecare măsură, am sentimentul că noi suntem mai săraci decât albinele.

Deşi suntem animale sociale, constrânse să trăiască în comunitate, nouă ne lipseşte responsabilitatea faţă de semenii noştri. Să fie de vină structurile de bază ale familiei şi ale societăţii? Facilităţile puse la dispoziţie de ştiinţă şi tehnică? Nu cred.

Cred că, în pofida avansurilor rapide ale civilizaţiei în secolul care s-a scurs, cauza imediată a situaţiei noastre prezente este faptul că am favorizat exclusiv progresul material. Ne-am lansat în urmărirea acestuia cu o asemenea frenezie, încât am neglijat să acordăm atenţie nevoilor umane esenţiale de iubire, bunăvoinţă, întrajutorare şi tandreţe. Este clar pentru mine că un simţ autentic al responsabilităţii nu poate să apară decât dacă dezvoltăm compasiunea. Doar un sentiment spontan de empatie faţă de semenii noştri ne poate împinge să acţionăm în numele lor.

cavaler

fencingCât timp este înţeles şi acceptat faptul că războinicii trebuie să cunoască răul şi binele pentru a se strădui să se dedice binelui şi să evite răul, crezul războinicului este încă viu.
Corect sau greşit este totuna cu bun şi rău. Corect înseamnă bine, iar greşit înseamnă rău. Oamenilor de rând nu le lipseşte cu desăvârşire capacitatea de a pricepe binele şi răul, ce e corect şi ce e greşit, însă li se pare plictisitor şi obositor să acţioneze de fiecare dată corect şi să tindă mereu spre bine. A greşi şi a te comporta urât este amuzant şi la îndemâna oricui, astfel încât oamenii din popor adesea alunecă spre lucrurile greşite şi rele şi găsesc că este prea istovitor să cultive binele şi să procedeze corect.
Despre nerozii care nu sunt în stare să facă deosebirea între bine şi rău sau între corect şi greşit nu are rost să discutăm. Odată ce ai stabilit că ceva este greşit şi rău, a ocoli dreptatea sau cerinţele şi a acţiona greşit nu reprezintă atitudinea unui cavaler, ci exemplul tipic de imaturitate proprie vremurilor moderne, iar originea sa poate fi atribuită caracterului slab al oamenilor. A avea un caracter slab nu pare a fi ceva foarte rău, dar vei vedea că este în strânsă legătură cu laşitatea.
Tocmai din această cauză războinicii consideră că este esenţial să ocolească răul şi să urmărească binele.

motivaţie

Prima afirmaţie susţine că individul este un întreg organizat, integrat. Faptul că ea descrie în acelaşi timp o realitate experimentală şi una teoretică ar trebui să fie conştientizat înainte de generarea oricărei teorii ori experimente pertinente asupra motivaţiei. În cadrul teoriei motivaţiei, această afirmaţie presupune mai multe aspecte specifice. De pildă, presupune faptul că nu numai o parte a individului este motivată, ci el ca întreg. Într-o teorie bună, nu există nimic de genul trebuinţă a stomacului ori a gurii, sau trebuinţă genitală. Există numai o trebuinţă a individului. John Smith este cel care are trebuinţă de hrană, nu stomacul lui. Satisfacţia ulterioară e resimţită de întreg individul, nu doar de o parte a sa. Hrana astâmpără foamea lui John Smith, nu foamea stomacului său. Raportarea la foame numai ca la o funcţie a tractului gastrointestinal i-a făcut pe experimentatori să neglijeze faptul că, atunci când indivizilor le este foame, schimbările survin nu numai la nivelul funcţiilor gastrointestinale, ci al mai multora, poate al celor mai multe funcţii de care sunt capabili. Percepţia se schimbă (hrana este percepută mai prompt decât în alte ocazii). Amintirile se schimkevin-carter-vulturebă (o masă bună va reveni mai degrabă în memorie acum decât în alte condiţii). Trăirile afective se schimbă (individul e mai tensionat şi mai nervos decât alteori). Conţinutul gândirii se modifică (individul se va gândi mai degrabă cum să obţină hrană decât la rezolvarea unei probleme de algebră). Iar lista poate fi extinsă la aproape toate facultăţile, capacităţile şi funcţiile, atât de natură fiziologică, cât şi psihică. Altfel spus, când oamenilor le este foame, resimt foamea la modul general; ei sunt alţii decât în mod obişnuit. A alege foamea drept paradigmă pentru toate celelalte stări motivaţionale este, atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic, imprudent şi incorect. La o analiză mai atentă se poate observa că impulsul foamei este mai degrabă un caz special al motivaţiei decât unul general. Este mai izolat decât alte motivaţii, apare mai puţin frecvent decât alte motivaţii şi, în sfârşit, este diferit de celelalte motivaţii. Care sunt motivaţiile imediat cele mai frecvente? Această o putem afla cu uşurinţă analizând introspectiv parcursul unei zile obişnuite. Dorinţele care ne trec fulgerător prin conştiinţă se referă de obicei la haine, maşini, prietenii, companie, recunoaştere, prestigiu şi altele de acest gen. În mod obişnuit, acestea au fost etichetate drept impulsuri secundare sau culturale şi considerate de un alt ordin decât impulsurile cu adevărat “respectabile” ori primare, anume trebuinţele fiziologice. În realitate, acestea sunt cu mult mai importante pentru noi şi mult mai frecvente. S-ar cădea deci să facem dintr-un astfel de impuls paradigma noastră, mai degrabă decât din impulsul foamei.
În mod general acceptat, s-a considerat că toate impulsurile vor urma exemplul stabilit de impulsurile fiziologice. Acum putem afirma, pe bună dreptate, că acest lucru nu se va întâmpla niciodată.50df217ba8
La o analiză atentă a dorinţelor obişnuite, resimţite în viaţa de zi cu zi, descoperim că acestea au cel puţin o caracteristică importantă, şi anume că de obicei sunt mai degrabă mijloace pentru atingerea unui scop, decât scopuri în sine. Vrem bani ca să ne putem cumpăra o maşină. Vrem maşină pentru că şi vecinii au şi nu vrem să ne simţim inferiori lor, ca să nu ne scadă stima de sine şi să putem fi iubiţi şi respectaţi de ceilalţi.

LA BRUTĂRIE

BRUTĂREASA, CLIENTUL, CLIENTA

Clienta intră. Clientul, sprijinindu-se în cot de tejghea, discută cu Brutăreasa.

  • CLIENTA: Bună ziua, doamnă, daţi-mi, vă rog, o baghetă mai rumenită.
  • CLIENTUL, către Brutăreasă: Ascultaţi-mă pe mine, doamnă, toată lumea ar trebui să înveţe să înoate. Un băieţel de cinci ani ar putea să înveţe în cinci lecţii. N-o să poată ajunge în larg, sigur, nu ştie încă destul de bine, pe de altă parte n-are destulă forţă, iar copiii, cum probabil v-aţi dat seama şi singură, n-au forţa adulţilor, cu câteva rare excepţii: Hercule, de pildă, care, copil fiind, a ucis şarpele care i s-a furişat în leagăn. Abia mai târziu, la maturitate, şi-a pierdut forţa din cauza lui Omphalos. La fel ca Samson, când i s-a tăiat părul.
  • BRUTĂREASA: Eu am un nepot care poate să ridice un sac de făină de o sută de kile. E-adevărat, n-are cinci ani, are douăzeci şi cinci. Ba nu, douăzeci şi patru. Unde mai pui că ştie să înoate ca orice copil de cinci ani.
  • CLIENTUL: Şi un tâmpit poate învăţa să înoate. Ar trebui măcar să ştie să facă pluta ca să se ţină la suprafaţă pe furtună.
  • BRUTĂREASA: Chiar dacă ştie să facă pluta, tot nu se poate menţine la suprafaţă dacă îl mănâncă rechinii.
  • CLIENTUL: A, păi aici intervine hazardul! Câţi automobilişti nu au accidente cu toate că ştiu să conducă!
  • CLIENTA: Iertaţi-mă, doamnă, îmi puteţi da o bagheta mai rumenită, sau o pâine împletită, pâine de secară, pâine neagră, pâine tranşată, un corn cu ciocolată?
  • BRUTĂREASA: Există şi automobilişti care se îneacă. Cad în apă cu maşina, n-o fac expres, bineînţeles, o manevră greşită; cine ar face-o expres? Şi totuşi se întâmplă.
  • CLIENTUL: Ce mai, toată lumea ar trebui să înveţe să înoate. Eu sunt instructor de înot.
  • CLIENTA, către Brutăreasă: Două ecleruri, o plăcintă, turtă dulce, trei cornuri calde, două plăcinte cu mere. Ba nu, uitaţi tot. Aş vrea pur şi simplu o baghetă vieneză, o pâinişoară cu lapte şi biscuiţi nesăraţi pentru soţul meu, care e obez. Eu prefer pâinea proaspătă, ba nu, pâinea veche.
  • CLIENTUL: Bătrânii la rândul lor pot şi trebuie să înveţe să înoate. Unii se trezesc prea târziu. Vor să înveţe să înoate chiar în clipa când se îneacă.
  • BRUTĂREASA: Nu-şi dau seama că-n clipa aia nu mai au timp?
  • CLIENTA: Ba nu, daţi-mi, vă rog, o pâine ţărănescă, nu prea coaptă, în sânge, aproape crudă. O coc eu acasă.
  • CLIENTUL, către Clientă: Zău, doamnă, lăsaţi-ne să terminăm ce-avem de vorbit, ce naiba, puteţi sta la coadă cinci minute. Am fost aici înaintea dumneavoastră, cu mult. Nu mai poate omul să schimbe o vorba. Ne-aţi făcut capul calendar cu pâinea dumneavoastră.
  • BRUTĂREASA: Nici nu ştie ce vrea. Cum deschide gura – şi ce-o mai deschide! – cum cere altceva.
  • CLIENTA: Mă grăbesc, doamnă.
  • CLIENTUL: Şi eu mă grăbesc.
  • BRUTĂREASA: Şi eu, toată lumea se grăbeşte.
  • CLIENTA: Doamnă, nu sunteţi deloc politicoasă cu clienţii.
  • BRUTĂREASA: Cum adică, n-avem şi noi dreptul să stăm puţin de vorbă (să facem un pic de conversaţie), asta-i culmea! Doar n-o să-mi interzici dumneata. Trăim într-o republică!
  • CLIENTA: Nu sunteţi deloc amabilă. Mă duc să cumpăr pâine de la brutarul de vizavi.
  • Iese
  • BRUTĂREASA: Îl sun să nu-i vândă.
  • CLIENTUL: Aşa-i trebuie.

preţul real

DSCN6599

Salariile obişnuite aferente muncii depind, peste tot, de contractul realizat între aceste două părţi, ale căror interese coincid, fără îndoială. Muncitorii doresc să fie plătiţi cât de mult, iar patronii, să dea cât de puţin posibil. Nu este dificil de prevăzut care dintre cele două părţi trebuie că are, cu orice ocazie obişnuită, un avantaj în această dispută, forţând-o pe cealaltă, să-i accepte termenele.
Un latifundiar, un fermier, un patron de manufactură sau comerciant, chiar dacă n-ar angaja niciun muncitor, ar putea trăi, în general, un an sau chiar doi de pe urma capitalului obţinut anterior. Însă mulţi muncitori n-ar putea subzista nicio săptămână şi cu greu s-ar găsi câţiva care să subziste un an întreg fără să fie angajaţi. Pe termen lung, muncitorul poate fi la fel de necesar patronului său, precum este patronul pentru muncitor – dar necesitatea nu este atât de urgentă. Rareori se aude ca patronii să se asocieze, pe când muncitorii se asociază frecvent. Dar dacă cineva şi-ar imagina, auzind aceste lucruri, că patronii se asociază rar, ştie la fel de puţin despre mersul lucrurilor pe lumea asta ca şi despre acest subiect. Patronii se află, oriunde şi oricând, într-un fel de asociaţie tacită, dar constantă şi uniformă, în scopul de a nu creşte salariile aferente peste rata lor actuală. Să nesocoteşti această asociaţie reprezintă cea mai nefericită acţiune, patronul fiind privit cu reproş de către vecinii sau confraţii săi. Despre această asociaţie auzim rareori, e adevărat, pentru că ea reprezintă starea obişnuită şi, ar spune unii, naturală a lucruriloe despre care nimeni nu aude niciodată nimic. 

DSCN6620.JPG

imprevizibilă

edf6245db60abc9feed893237b0f7852Jeff: Îmi place mult să văd pe cineva care e serios şi se poartă cu maximă sobrietate, ca Jackie Gleason. Mă face să râd, căci e ca o oglindă în care văd propria mea solemnitate şi cât de ridicol e totul. Întotdeauna e mai simplu să-l observi pe altul în postura asta, iar atunci râzi. E ca-n gagul clasic cu alunecatul pe coaja de banană sau cu bătaia cu frişcă. De ce ne face să râdem? De uşurare? Adică: Slavă Domnului că n-am fost eu! Nu cred că despre asta-i vorba. Mai degrabă, e ceva de genul: Vorbesc foarte serios. Tocmai predic cu seriozitate şi solemnitate despre – PLEOSC! O PLĂCINTĂ-N NAS! Zdruncinarea certitudinii. Cred că asta ne face să râdem, pentru că recunoaştem cu toţii că aşa e viaţa, cât se poate de imprevizibilă.

 

umor

Gândirea creativă este procesul de stabilire a unei relaţii între lucruri sau idei între care înainte nu exista nici o conexiune.

Umorul – respectiv glumele bine spune – ilustrează perfect această definiţie. O dată cu poanta, ascultătorul pătrunde într-o lume ciudată, străină până în clipă în care povestitorul creează o punte de legătură între ea şi lumea cunoscută. După acest moment, relaţia devine cât se poate de clară, de evidentă, dar caracterul său iniţial bizar contribuie, alături de alţi factori, la savoarea şi la succesul glumei. Observaţi că gândirea creativă utilizează date sau idei care existau deja în mintea participanţilor; ea nu caută să inventeze concepte noi, deşi rezultatul final poate părea inedit, ca urmare a conexiunii realizate între două sau mai multe idei deja existente.
Un alt termen tehnic utilizat pentru a desemna raţionamentul creativ este cel de „gândire bisociativă”. Noţiunea de „bisociere” a fost inventată de Arthur Koestler şi detaliată în cartea sa The Act of Creation. Pentru a explica procesul de gândire bisociativă, el propunea să ne imaginăm un manager care trebuie să rezolve o anumită problemă şi să ni-l închipuim deplasându-se într-un singur plan, în care este ţinut prizonier de întregul ansamblu de reguli, convenţii şi obişnuinţe ale gândirii analitice; aici, însă, managerul nu poate găsi soluţia dorită. În continuare, Koestler imaginează un al doilea plan, care îl intersectează pe primul. La un moment dat, managerul pătrunde în acest plan secund şi, deplasându-se în interiorul lui, află răspunsul la problema care îl frământă. Cele două planuri sunt complet separate până în clipa în care managerul găseşte o relaţie între ele şi află, în cel de-al doilea plan, soluţia căutată. Această relaţionare – sau bisociere – este însoţită, de obicei, de risipirea unei tensiuni şi de o exclamaţie de tip „aha!” ori de scânteia de iluminare în clipa aflării răspunsului. Analogia cu gluma oglindeşte perfect acest proces prin modul în care poanta stabileşte o nouă şi nebănuită relaţie, provocând râsul.

Open-Creative-Heart-Services-NJ1-1030x616Privind inima încă vie a unui peşte pe taraba unui negustor, William Harvey şi-a dat seama că muşchiul acesteia nu era altceva decât o simplă pompă.

amicus Plato, sed magis amica veritas –

–  prieten mi-e Platon, dar mai prieten adevarul 631dc93872319da5e4d9af8a68afdb37


Performanţele adevărate şi trainice nu se pot obţine în afara triadei – credinţă, legalitate, morală, că acel conducător, fie el cât de înzestrat intelectual, care încearcă să acţioneze dincolo de acest câmp axiologic este sortit eşecului. Propriile capacităţi, virtuţi, proiecte şi aspiraţii, oricât de generoase ar fi, la fel ca şi cele ale subalternilor, pot fi convertite în realizări meritorii doar atunci când omul este văzut şi tratat ca fiind mai important decât orice alt lucru, că adevărul, cinstea, omenia, onestitatea, responsabilitatea, integritatea şi loialitatea nu sunt doar vorbe frumoase, ci valori pe care trebuie să ne întemeiem orice demers. Convingerea noastră este că verbul „a avea” nu-l va putea înlocui niciodată pe cel „a fi”. „Minciuna, ipocrizia, laşitatea, camelionismul, egoismul, obedienţa şi ranchiuna nu înalţă nimic, ci doar, distrug şi dezamăgesc.
Respectaţi, în litera şi spiritul lor, legile, actele normative, regulamentele şi normele cu caracter intern ale instituţiei conduse. Unicul criteriu de judecare a faptelor proprii şi ale subalternilor trebuie să fie raportarea lor la legile ţării şi la principiile morale ale societăţii. Aceasta nu este numai o obligaţie profesională de primă importanţă în activitatea liderului, ci şi o componentă morală a conduitei acestuia pentru a se bucura de credibilitate, încredere, autoritate şi forţă de influenţă asupra celor conduşi, condiţie obligatorie pentru a fi îndreptăţit să le ceară respectarea legislaţiei în vigoare.
Spuneţi adevărul atât superiorilor, şefilor, cât şi subalternilor, oricât de supărător ar fi el. Nu căutaţi subterfugii şi nu-l îngropaţi în vorbe care să-l acopere cu o perdea de fum, doar, doar nu se va vedea. „Faceţi din adevăr – ne îndeamnă J. Donald Walters – fundamentul muncii şi al vieţii voastre. Amintiţi-vă că, finalmente, numai adevărul câştigă.”
În orice tip de colectivitate umană, ascunderea stărilor reale de lucruri, prezentarea parţială, trunchiată sau deformată a adevărului pot avea consecinţe nefaste, imediat sau ulterior. Numai adevărul apropie şi uneşte oamenii, minciuna îi îndepărtează şi-i dezbină.


 

telefonul fără fir – chinese whispers


images (1)
Principalul target al campaniilor negative este reprezentat de distrugerea imaginii adversarilor politici. Această campanie este îndreptată preponderent spre opozanţii politici cei mai vehemenţi. Campaniile negative se adresează în special nucleului dur al adversarilor politici, dar şi grupurilor-ţintă formate din nehotărâţi. Principalele instrumente ale acestor campanii sunt: manipularea, dezinformarea şi zvonul.

În ceea ce priveşte zvonul, considerăm că acesta este un instrument deosebit de periculos, care, folosit cu multă măiestrie, poate dezechilibra sau chiar distruge imaginea unui actor politic (contracandidat). Zvonurile pot aborda mai multe teme, cum ar fi: gradul de coruptibilitate a adversarului politic, sănătatea sau familia acestuia, activitatea politică dezastruoasă, incorectitudinea etc.

Tehnica prin care se construieşte un zvon se bazează pe împletirea adevărului cu minciuna, altfel spus, orice zvon va conţine o parte adevărată în jurul căreia se brodează o serie întreagă de minciuni şi neadevăruri. Tehnica implementării de zvonuri are şi un mare dezavantaj, şi anume acela că, odată lansat, zvonul se dispersează greu previzibil, iar evoluţia acestuia în mentalul colectiv nu mai poate fi controlată.

imagesConsiderăm că folosirea de campanii negative nu este etică, dar nu putem să nu recunoaştem că utilizarea lor, mai ales în perioade de criză, aduce mari beneficii celor care le folosesc şi mari dezavantaje de imagine celor împotriva cărora sunt îndreptate

culori

maxresdefault

Teoria doctorului Max Luscher, cel ce a creat testul ce-i poartă numele, este că semnificaţiile culorilor sunt adânc înrădăcinate în psihicul uman, şi acestea provin din timpuri imemoriale, când strămoşii noştri trăiau în peşteri sau abia se dăduseră jos din copac. Pentru omul de atunci, acţiunea avea două forme: atacul sau apărarea. Lumina zilei, percepută printr-un galben deschis, semnifica o nouă zi, un nou început, spre deosebire de albastrul închis sau negrul nopţii, ce aducea cu ea teama de necunoscut şi nevoia de a sta ascuns, pentru a nu fi devorat de niscaiva animale înfometate. De aceea, după dr. Luscher, albastrul închis este culoarea „liniştii şi a pasivităţii”, iar galbenul deschis culoarea „speranţei şi activităţii”. Roşul, în special tonul mai închis, spre maro, era asociat culorii sângelui şi de aceea avea legătură cu vânătoarea şi agresiunea. Verdele specific vegetaţiei reprezintă asigurarea hranei, precum şi diversele medicamente naturiste. De aceea era asociat cu apărarea şi grija de sine, fiind culoarea complementară roşului. Aceste patru culori, albastru, galben, roşu şi verde, sunt de bază în testul Luscher.

Cele patru culori auxiliare sunt violet, maro, negru şi gri. Ultimele două nu sunt propriu-zis culori, ci reprezintă mai degrabă o negare a culorii. Violetul este un amestec între albastru şi roşu, în timp ce maroul este un amestec între roşu şi negru.
Violetul încearcă să unifice impulsivitatea roşului cu atitudinea pacifistă a albastrului. Este o culoare mistică, magică, reprezentând înţelegerea intuitivă şi senzitivă a irealului. Maroul reprezintă senzaţia, pentru că se aplică simţurilor corpului. Asocierea cu această culoare a pământului semnifică nevoi de rădăcini, de a aparţine cuiva, insecuritatea sau situaţia în care individul nu poate coopera. În general este găsită în ultimele poziţii (cea mai puţin preferată), de aceea este semnificativ dacă maroul se găseşte printre primele culori preferate. Acest lucru indică de obicei o nevoie de a depăşi o situaţie rea, care cauzează un disconfort extrem, atât fizic, cât şi emoţional. Griul, nu este nici închis, nici deschis, de aceea reprezintă neimplicare. Negrul reprezintă limita după care viaţa îşi încetează existenţa. Dacă negrul este „culoarea preferată” înseamnă că persoana respectivă renunţă la orice, ca un protest împotriva unei situaţii în care se simte neajutorat şi lipsit de speranţă. Este ca o răzvrătire împotriva sorţii şi o revoltă împotriva vieţii. Când negrul este pe ultima poziţie, este o dovadă că individul nu doreşte să renunţe.

color1

prăjituri

Hai să luăm un exemplu: eşti proprietarul unei cofetării şi lucrăm direct pe piramidă astfel:

  • Vitală… Oricine are nevoie de prăjituri pentru diverse evenimente sau pentru propria plăcere. Prima nevoie e îndeplinită, dar mai departe spunem: Oricine are dreptul să se bucure de prospeţimea şi calitatea produselor noastre, aducând nevoia în avantajul nostru.
  • Apartenenţă la grup… Oricine are de sărbătorit un eveniment are nevoie şi de prăjituri, dar noi vom spune: Sărbătorim alături de tine evenimentele speciale din viaţa ta.
  • Siguranţă… Deşi, potrivit legii, orice produs trebuie realizat în condiţii de maximă siguranţă sanitară, pentru ca situaţia să vină în favoarea noastră vom spune: Folosim ingrediente naturale în condiţii de maximă siguranţă alimentară.
  • Recunoaşterea socială… Să admitem că fiecare are propriile preferinţe, dar putem întoarce recunoaşterea în favoarea noastră astfel: Nu contează ce-ţi doreşti, la noi totul e proaspăt şi posibil.
  • Putere… Deşi, această nevoie e mai greu de satisfăcut, o putem utiliza în favoarea noastră spunând: Pe viitor, poţi beneficia de avantajele oferite de statutul de client al societăţii noastre.

messy-hispanic-baby-eating-cake-2
Oricât de aiuristic ar putea suna, cred cu tărie că doar trecând produsul sau serviciul prin piramida lui Maslow vei avea succes.

erori

Suntem liberi de a opta pentru o acţiune ori alta, însă nu putem opta pentru consecinţele acestor acţiuni. Consecinţele sunt guvernate de legi naturale. De pildă, putem hotărî să ne aşezăm înaintea unui tren accelerat, dar nu putem hotărî ceea ce se va întâmpla când vom fi loviţi de el.
Putem hotărî să nu fim oneşti într-o afacere. Consecinţele sociale vor varia după cum vom fi descoperiţi sau nu – însă consecinţele fireşti asupra caracterului nostru au un rezultat fix.
Comportamentul nostru este guvernat de legi naturale. O viaţă trăită în conformitate cu ele are consecinţe pozitive; a le viola duce la consecinţe negative. Suntem liberi de a opta pentru un răspuns sau altul în orice situaţie, dar tragem şi consecinţele aferente. “Ridici un capăt al băţului, se ridică şi celălalt.”
Au fost, fără îndoială, perioade în viaţa noastră când băţul pe care l-am ridicat s-a dovedit ulterior a fi cel greşit… Opţiunile noastre au avut consecinţe de care ne-am fi lipsit bucuros. Dacă am fi puşi din nou în situaţia de a alege, am proceda altfel.
A nu recunoaşte o greşeală, a nu o corecta, a nu trage concluzii de pe urma ei reprezintă o greşeală de alt ordin. În general, duce la autoiluzionare, la autojustificare, la minciuni raţionalizate (adresate sieşi şi altora). Acest tip de greşeală-camuflaj o accentuează pe cea dintâi, dându-i o amploare disproporţională, şi se dovedeşte infinit mai dăunătoare.
Ceea ce ne lezează cel mai mult nu sunt acţiunile altora, nici chiar propriile noastre greşeli, ci felul în care reacţionăm la ele. A vâna şarpele care ne-a muşcat nu împiedică otrava să pătrundă în organism.
Răspunsul pe care-l dăm oricărei greşeli făcute de noi afectează calitatea etapei următoare. Pentru a împiedica greşelile să deformeze acele momente, trebuie să le acceptăm ca atare, să le cercetăm îndată, suprimându-le forţa nocivă.

nu te scuza

Atunci când spuneţi: „Îmi cer scuze pentru casa/maşina/talentele mele la gătit”, scuza voastră are două efecte: pe de-o parte, atrageţi atenţia asupra unui lucru care vă face să vă simţiţi jenat şi pe care, altfel, poate că persoana cealaltă nici nu l-ar fi observat. Pe de altă parte, creaţi o impresie de nesiguranţă.
Aţi observat că oamenii care se scuză de obicei nici nu au nevoie să o facă? De îndată ce spun: „Îmi cer scuze pentru dezordinea din casă”, probabil vă gândiţi: „Pentru ce se scuză? E mult mai curat decât la mine!” sau: „Are dreptate. Acum, că mă uit mai bine, îmi dau seama că bibelourile alea trebuie şterse de praf”.
Dacă oamenii se vor simţi ofensaţi de aspectul casei dumneavoastră, de dezordinea din birou sau din maşină, lăsaţi-i să o facă. E problema lor. În realitate, majoritatea nu vor observa lucrul de care vă este jenă – dacă nu le atrageţi atenţia asupra lui. Şi nu trebuie să vă faceţi griji pentru cei care îl observă. Dacă vă invitaţi şeful la cină şi chiar vă îngrijorează faptul că micul dumneavoastră apartament sau mobila portocalie îi vor face o impresie negativă, mai bine daţi-i întâlnire la un restaurant.
Nu vă mai cereţi scuze pentru diverse defecte imaginare. Schimbaţi ce se poate schimba sau uitaţi de ele.
În loc să spuneţi: „Îmi cer scuze pentru dezordinea din apartamentul meu. Pur şi simplu n-am avut timp să fac curat săptămâna asta”, spuneţi: „Bine ai venit. Mă bucur să te văd.”
În loc să spuneţi: „Te rog să mă scuzi pentru maldărele astea din biroul meu. Am fost atât de ocupat în ultima vreme, încât arată ca un coş de gunoi!”, spuneţi: „Intră, te rog, în biroul meu. Voi da la o parte chestiile astea.”
În loc să spuneţi:”Îmi cer scuze pentru maşina mea/dezordine/părul meu/casa mea”, nu spuneţi nimic!

Cool-Messy-Teen-Room-Decor-Ideas-With-Attractive-Wall-Storage-And-Simple-Shoes-Rack

japonia

cultul informaţiei

Pearl-Harbour-01Japonezii au atacat, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, singura ţintă ce le putea fi fatală: America, la Pearl Harbour. Pentru că erau prost informaţi şi judecaseră prost. În cadrul clanurilor conducătoare izbucnise o acerbă luptă între prim-ministrul de atunci, generalul de infanterie Tojo, şi cel mai vestit marinar japonez, amiralul Yamamoto. Infanteristul, care nu ieşise niciodată din Japonia, voia război cu America. Pentru că numai atacarea Americii i se părea a fi la înălţimea puterii şi gloriei ţării lui. Marinarul, în schimb, susţinea că acest fel de a gândi este periculos. Pentru că nu se baza pe informaţii.
Tojo nu cunoştea America. Yamamoto însă o străbătuse de la nord la sud şi de la est la vest şi ştia ce forţe ar fi mobilizate în cazul unui război. N-a fost însă ascultat. A câştigat Tojo – inteligenţa neinformată. Şi a urmat catastrofa. Tocmai această lecţie aspră a istoriei, învăţată bine, consideră Schreiber, a îndemnat Japonia să facă un adevărat cult din prelucrarea informaţiei. (interpretarea corectă a realităţii)

cultul discreţiei

shhh12-1024x576Japonezii au cultul discreţiei dar nu şi pe cel al modestiei. Ei au înţeles că important este “să vrei” şi “să faci”. Ideea lui Marquez, făcută publică în momentul solemn în care devenea laureat Nobel pentru literatură, că “scriitorul care se aşează cu modestie la masa de scris nu va realiza decât o operă modestă” stăruie în mintea fiecărui japonez. În sensul că, dimineaţă de dimineaţă, fiecare îşi începe munca dominat de gândul că trebuie să lucreze în aşa fel încât nicăieri, pe planetă, nimeni să nu-l poată depăşi.

scară largă

the-number-of-people-watching-tv-is-falling-off-a-cliff

„Ideile primite de-a gata” despre care vorbeşte Flaubert sunt ideile admise de toată lumea, ideile banale, acceptate, comune; dar şi ideile care, atunci când le primim, sunt gata primite, ceea ce face ca problema receptării lor să nici nu se mai pună. Or, indiferent că este vorba despre un discurs, despre o carte ori despre un mesaj televizat, problema fundamentală a comunicării este dacă sunt îndeplinite condiţiile necesare receptării; […] Atunci când emiţi o „idee primită de-a gata”, totul e de la sine înţeles: problema e rezolvată.