Filocalia vol III

cuie

1.Cain este legea trupului, cea dintâi pe care o naște Adam după ce-a călcat porunca dumnezeiască. Iar Abel  este cugetul duhului, pe care-l naște tot acela mai pe urmă, prin căință. 

2.”Trăsătura pătimitoare” sunt afectele intrate în fire după păcat. Ele nu sunt păcătoase, dar ușurează nașterea păcatului. De pildă, pofta de mâncare e un afect nepăcătos. Dar exagerarea sau devierea ei e păcat. Ele au devenit ca un fel de lege a firii, adică însoțesc în mod necesar firea noastră în existența ei pământească. Nu țin însă de însăși ideea eternă a firii și deci nu-i vor aparține în existența cerească. De aici rezultă caracterul natural al căsătoriei în raport cu existența pământească a firii și caracterul natural al fecioriei în raport cu existența eternă, la care e chemată firea. Căsătoria e naturală, dar se potrivește numai unei faze trecătoare a firii. [ Iisus a luat și El trăsătura pătimitoare a firii omenești de după căderea lui Adam, dar fiind fără de păcat, El nu avea din această trăsătură decât capacitatea de suferință și afectele naturale, de plăcere și durere. Cu alte cuvinte, aceste afecte erau înfrânate de voia Lui, încât niciodată nu se dezvoltau sau nu se transformau în afecte contrare firii. Iisus avea plăcere pentru o bucată de pâine in stare de flămânzire, dar nu s-a  lăsat împins de aceasta  până la căutarea cu orice preț a bucății de pâine. ]

3. Bună observație este aceea că nu trebuie să luptăm împotriva firii, al cărei Ziditor este Dumnezeu, ci împotriva mișcărilor și lucrărilor contrare firii și dezordonate ale puterilor ființiale din noi.

construction-nails-500x500

4. Cel ce fuge de rău și se ferește simplu să nu păcătuiască lucrează cele zece porunci.

5. Virtutea se naște prin înstrăinarea de bunăvoie a sufletului de trup.

6. Trupul e a sufletului, iar nu sufletul al trupului.

 

 

mere

 

 

Qm76OKY

Deci răul stă, în necunoașterea cauzei celei bune a lucrurilor. Acesta orbind mintea omenească , dar deschizînd larg simțirea, l-a înstrăinat pe om cu totul de cunoștința lui Dumnezeu și l-a umplut de cunoștința pătimașă a lucrurilor ce cad sub simțuri. Împărtășindu-se deci omul fără măsură de aceasta numai prin simțire, asemenea dobitoacelor necuvântătoare și aflînd prin experiență că împărtășirea de cele sensibile susține firea lui trupească și văzută, a părăsit frumusețea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lui spirituală și a socotit zidirea văzută drept Dumnezeu, îndumnezeind-o datorită faptului că e de trebuință pentru susținerea trupului; iar trupul propriu, legat din fire de zidirea luată drept Dumnezeu, l-a iubit cu toată puterea. Și așa, prin grija exclusivă de trup, a slujit cu toată sîrguința zidirii în loc de Ziditor. Căci nu poate sluji cineva zidirii dacă nu cultivă trupul, precum nu poate sluji lui Dumnezeu dacă nu-și curățește sufletul prin virtuți. Deci prin grija de trup, omul săvârșind slujirea cea stricăcioasă și umplându-se împotriva sa de iubirea trupească de sine, avea în sine într-o lucrare neîncetată plăcerea și durerea. Căci mâncând mereu din pomul neascultării, încearcă în simțire părerea (cunoștinței) binelui și răului (Binele pentru simțirea trupească e plăcerea, iar răul e durerea. Acest “bine” și “rău” e produs de lumea văzută, care deci e pomul unui fals bine și rău), amestecate în el.

Si poate că, de fapt, dacă ar zice cineva că pomul cunoștinței binelui și răului este zidirea cea văzută nu s-ar abate de la adevăr.