politica II

Instituţiile politice şi sociale

 O idee larg împărtăşită în zilele noastre este aceea ca instituţiile pot să remedieze defectele societăţilor, că progresul popoarelor rezultă din perfecţionarea constituţiilor şi a programelor de guvernare şi că schimbările sociale se operează prin efectul decretelor. Revoluţia franceză a avut ca punct de plecare o asemenea concepţie, dar şi teoriile sociale actuale se întemeiază pe ea. Un lung şir de experienţe nu a reuşit să zdruncine aceasta redutabilă iluzie, cu tot efortul unor filosofi şi istorici care au încercat să-i dovedească absurditatea. Şi n-a fost deloc dificil pentru ei să demonstreze că instituţiile sunt “fiicele” ideilor, sentimentelor şi moravurilor şi că nu se plămădesc idei, sentimente şi moravuri doar rescriind codurile. Un popor nu îşi alege după bunul plac instituţiile, aşa cum individul nu-şi poate alege culoarea ochilor sau a părului cu care s-a născut. Instituţiile şi formele de guvernare sunt un produs al rasei. Departe de a fi modelatoarele unei epoci, ele sunt, dimpotrivă, modelate de ea. Popoarele nu sunt guvernate conform unui capriciu de moment, ci după cum o cere caracterul lor. Uneori este nevoie de secole pentru cristalizarea unui regim politic şi de alte secole pentru a-l schimba. Instituţiile nu au virtuţi intrinsece – ele nu sunt nici bune, nici rele în sine. Bune la un moment dat pentru un anumit popor, ele pot fi detestabile pentru altul. Aşadar, nu stă în puterea unui popor de a-şi schimba cu adevărat instituţiile. Fireşte că poate, cu preţul unor revoluţii violente, să le modifice numele, dar fondul nu se transformă instantaneu. Numele nu sunt decât etichete tranzitorii de care istoricul preocupat de valoarea reală a lucrurilor nu va ţine seama.

Caracterul popoarelor, iar nu formele de guvernământ le determina destinul – iată un adevăr pe care am încercat să-l impun într-o lucrare precedentă, pe baza a numeroase exemple evidente. Este deci o treabă puerilă, un exerciţiu inutil de retorică pierderea de timp cu redactarea constituţiilor. Necesitatea şi timpul îşi iau singure însărcinarea de a le “elabora”, când aceşti doi factori sunt lăsaţi să acţioneze. Ar trebui analizate una câte una legile, instituţiile fiecărui popor, pentru a vedea cât de profund exprimă ele esenţa rasei şi că, din această pricină, nu pot fi transformate brusc.

Popoarele rămân guvernate de caracterul lor, şi instituţiile ce nu se mulează pe acest caracter nu reprezintă decât un veşmânt de împrumut, o deghizare tranzitorie. Desigur s-au purtat războaie sângeroase, s-au făcut revoluţii violente şi toate acestea se vor mai întreprinde pentru a se impune instituţiile cărora li se atribuie puterea supranaturală de a crea fericirea. Într-un anume sens, da, am putea spune că instituţiile acţionează asupra spiritului popoarelor, fiindcă dau naştere unor asemenea mişcări, dar ştim că, în realitate, fie că sunt triumfătoare, fie că eşuează, ele nu posedă în sine vreo virtute. Urmărind “cucerirea” lor nu facem decât să alergăm după himere. […]

De exemplu, dacă un legislator vrea să stabilească un nou impozit, ar trebui el să-l aleagă pe cel mai potrivit din punct de vedere teoretic? În nici un caz. Cel mai nepotrivit va putea să fie, practic, cel mai bun pentru mase, dacă este mascat şi, aparent cel mai puţin apăsător. Astfel, un impozit indirect, chiar dacă este exorbitant, va fi întotdeauna acceptat de mase. Extras zi de zi din obiectele de consum, prin fracţiuni infime, nu stânjeneşte obişnuinţele maselor şi le impresionează prea puţin. Înlocuiți-l cu un impozit proporţional pe salariu sau pe alte venituri, plătibil într-o singură tranşă – chiar dacă ar fi de zece ori mai puţin împovărător decât celălalt, va stârni proteste unanime. Micilor sume de bani de zi cu zi, invizibile, li se substituie, într-adevăr, o sumă totală relativ ridicată şi, prin urmare, susceptibila de a genera neplăcere. Aceasta nu va trece neobservată decât dacă a fost pusă deoparte bănuţ cu bănuţ; dar acest procedeu de economisire presupune o doză de prevedere de care masele sunt incapabile. […]

Pentru mase, autoritarismul şi intoleranța constituie sentimente atât de bine precizate, încât ele le practică şi le acceptă în egală măsură. Ele respectă forța şi se arată prea rar impresionate de bunătate, care este privită drept o formă de slăbiciune. Ele nu şi-au arătat niciodată simpatia faţă de stăpânii generoşi, ci faţă de tiranii care le-au dominat cu mână de fier. Acestora din urmă le înalță cele mai impresionante statui. Iar dacă despoţii detronaţi sunt câteodată târâţi chiar dinaintea falnicelor monumente înălţate în cinstea lor, explicaţia trebuie căutată în faptul că, pierzându-şi puterea, tiranii sunt plasaţi în categoria celor slabi, demni de dispreţ, iar nu printre cei care merita să inspire teamă. Tipul de erou adulat de mase va avea mereu statura unui Cezar – strălucirea lui le seduce, autoritatea lui le impune respect şi sabia lui le insufla teama. Oricând gata să se răzvrătească împotriva unei autorităţi slabe, masele se înclină cu servilism dinaintea celei viguroase.